In ’85 plecam din Vatra-Dornei decretand printre hohote de plans ca acesta este, fara dubiu, cel mai frumos oras din lume. Nu puteam sa-mi imaginez, la 6 anisori, ceva mai minunat decat sa mergi la scoala intr-un oras acoperit de troiene si sa chiulesti de la ore ca sa fugi pe partie cu schiurile ascunse dupa gard!
In fiecare iarna cand revenim, ne amintim cu drag de disperarea mea de atunci, radem si glumim desi uneori, privind inapoi, nu imi pot imagina un mod mai perfect de a fi trait vremurile acelea decat intr-un oras acoperit cu troiene si pasteluri in alb si negru, peste dealurile molcome ale Moldovei lui Alecsandri...
Ma opresc, de fiecare data, pe podul de langa gara sa privesc sloiurile din Dorna inghetata, de o poezie si un farmec imposibil de descris, ma plimb prin parc cautand din ochi veveritele sprintene sa le dau nucile special dosite prin buzunare... Gasesc tot mai putine, tot mai putin timp acolo, tot mai putin din mine pe podul inghetat, dar tot zglobie si plina de nazbatii ca atunci.
De data asta a fost deprimant amestecul de toamna tarzie cu niscaiva zapada, dealurile pe jumatate golase, raul inghetat ca intotdeauna, beculetele triste, soare cu dinti si oameni dezorientati... masini stinghere, cu schiuri in spate, exilate in parcarea din oras - departe de telescaun, departe de rasete si vin fiert cu scortisoara.
P.S. Mai multe imagini
aici.
