Cand ne-am gandit sa alegem Istanbulul pentru scurta escapada avanpremiera la vacanta, cautam un loc exotic, diferit, care sa ne incarce bateriile si sa ne captiveze cu atmosfera sa speciala, deosebita de Romania de zi cu zi. Cautam ceva mai agitat decat calmul si ordinea tarilor germanice, ceva usor dezorganizat cum isi inchipuie strainii ca e spiritul balcanic, vazand doar latura romantica si placuta a acestei dezorganizari. Exact acelasi lucru am gasit anul trecut, in noiembrie, in Barcelona, cand timp de patru zile am cutreierat fara griji prin fanteziile lui Gaudi, de parca nu lasaseram in urma strategii, planuri neterminate, prezentari ce ne tineau pana noaptea tarziu la birou. Ne-am intors plini de energie, culoare in suflet si zambet relaxat in fata oricarui task de serviciu, inapoi in Absurdistan ;)
Ne-am hotarat sa mergem la Istanbul pentru moschei si relaxare in cafenele, fara niciun plan concret pentru cele cinci zile de vacanta. Prima zi am pierdut-o plimbandu-ne prin port, putin prin Bazarul Egiptean si apoi am esuat la Green Corner, pe canapele unde ne-am dat jos incaltarile si am savurat o limonada, un brownie delicios si o cafea turceasca. Oribila, dupa mine.
M-a dezamagit kebab-ul care nu se potrivea cu ce stiam noi, dar in ultima zi am mancat cel mai bun si mai ieftin doner sandwich, pe treptele garii Sirkeci, cu 1,5 lire, ca se terminase lipia pentru durum. Ne-am minunat la unison de trafic, care se intr-un fel semana cu cel bucurestean: ignora orice regula, dar cu mai putina inversunare. Masinile mergeau lin, nu furtunos, fara a feri pietonii care de multe ori mergeau total aiurea si fara a-si face griji ca se ciocneau de alte masini care mergeau la fel de aiurea. Domnea, la ei pe strazi, un aer de dolce far niente si o lipsa de nervi si injuraturi pe care mi-as dori sa o vad si pe la noi.
A doua zi ne-am minunat de moscheea albastra, de grandoarea si efectul halucinant pe care il au cupolele, atunci cand stai cu gatul stramb sa prinzi cateva cadre in lumina aceea imposibila. Parcul din Sultanahmet este, cred, paradisul ghizilor turistici, care te conving de-o tura indiferent de limba. Nici japonezii din fata mea la coada la intrarea in Hagia Sofia nu au scapat fara cateva propuneri. De altfel, insistenta turcilor de a te convinge sa cumperi ceva de la ei sau sa iei loc la terasa lor si-ar merita locul intr-un manual de sales. Singurul argument valabil era ca ai mancat deja, caz in care oricum iti bagau sub nas meniul, ca poate treci mai tarziu. Erau insistenti, insa se vedea ca au cele mai bune intentii si o faceau mai mult de dragul insistentei decat pentru a te convinge. In Bazar mai ales, daca se intampla sa cauti ceva anume si nu aveau ei, cu siguranta aveau un var/prieten doua tarabe mai incolo care avea asa ceva si te indrumau cu drag intr-acolo. Pentru ca sunt multi turisti spanioli in Istanbul, toti ne intrebau daca suntem in Spania si incercau sa demareze o conversatie cu noi. Daca spuneam ca suntem romani, ziceau si ei de Hagi, Filipescu, Popescu... bucurosi ca avem ceva puncte comune de unde putem incepe o negociere. Pentru ca intotdeauna gaseau ceva de negociat cu tine.
Cel mai mult m-au fascinant insa femeile. Je ne sais quoi-ul feminin aici trebuie sa se fi nascut in fapt, chiar daca nu si in formulare. Intalneai la tot pasul un mix tulburator de forme si valuri, in toate combinatiile imaginabile: femei carora nu le puteai ghici macar culoarea ochilor pentru ca erau acoperite de valuri negre din cap pana in picioare, tinere in culori tipatoare cu batic asortat, din matase si cu imprimeuri vesele, priviri scrutatoare din partea celor carora le puteai vedea numai ochii, sau broderii chic impodobite cu Swarovski pe croiala cambrata a robelor moderne ce reinventasera portul traditional lasand la vedere doar mainile, de la fetite cuminti, cu ochii plecati, acoperite total in negru, pana la pustoaice dezinvolte si europenizate in port si exuberanta. Un amestec pitoresc care vorbea cel mai convingator despre schimbarile graduale din Turcia moderna, in care femeile au primit dreptul la vot in 1934.
Mi-au mai placut librariile, unde am gasit cam tarziu un Time Out Istanbul si primul exemplar din Intelligent Life - revista pe care urma sa o devorez din priviri, cu nesat, pe drumul de intors. Cafenelele, terasele la inaltime, negustorii de apa, carausii, croaziera pe Bosfor la asfintit si vanzatorii de porumb copt intregesc povestea.
Ne-am hotarat sa mergem la Istanbul pentru moschei si relaxare in cafenele, fara niciun plan concret pentru cele cinci zile de vacanta. Prima zi am pierdut-o plimbandu-ne prin port, putin prin Bazarul Egiptean si apoi am esuat la Green Corner, pe canapele unde ne-am dat jos incaltarile si am savurat o limonada, un brownie delicios si o cafea turceasca. Oribila, dupa mine.
M-a dezamagit kebab-ul care nu se potrivea cu ce stiam noi, dar in ultima zi am mancat cel mai bun si mai ieftin doner sandwich, pe treptele garii Sirkeci, cu 1,5 lire, ca se terminase lipia pentru durum. Ne-am minunat la unison de trafic, care se intr-un fel semana cu cel bucurestean: ignora orice regula, dar cu mai putina inversunare. Masinile mergeau lin, nu furtunos, fara a feri pietonii care de multe ori mergeau total aiurea si fara a-si face griji ca se ciocneau de alte masini care mergeau la fel de aiurea. Domnea, la ei pe strazi, un aer de dolce far niente si o lipsa de nervi si injuraturi pe care mi-as dori sa o vad si pe la noi.
A doua zi ne-am minunat de moscheea albastra, de grandoarea si efectul halucinant pe care il au cupolele, atunci cand stai cu gatul stramb sa prinzi cateva cadre in lumina aceea imposibila. Parcul din Sultanahmet este, cred, paradisul ghizilor turistici, care te conving de-o tura indiferent de limba. Nici japonezii din fata mea la coada la intrarea in Hagia Sofia nu au scapat fara cateva propuneri. De altfel, insistenta turcilor de a te convinge sa cumperi ceva de la ei sau sa iei loc la terasa lor si-ar merita locul intr-un manual de sales. Singurul argument valabil era ca ai mancat deja, caz in care oricum iti bagau sub nas meniul, ca poate treci mai tarziu. Erau insistenti, insa se vedea ca au cele mai bune intentii si o faceau mai mult de dragul insistentei decat pentru a te convinge. In Bazar mai ales, daca se intampla sa cauti ceva anume si nu aveau ei, cu siguranta aveau un var/prieten doua tarabe mai incolo care avea asa ceva si te indrumau cu drag intr-acolo. Pentru ca sunt multi turisti spanioli in Istanbul, toti ne intrebau daca suntem in Spania si incercau sa demareze o conversatie cu noi. Daca spuneam ca suntem romani, ziceau si ei de Hagi, Filipescu, Popescu... bucurosi ca avem ceva puncte comune de unde putem incepe o negociere. Pentru ca intotdeauna gaseau ceva de negociat cu tine.
Cel mai mult m-au fascinant insa femeile. Je ne sais quoi-ul feminin aici trebuie sa se fi nascut in fapt, chiar daca nu si in formulare. Intalneai la tot pasul un mix tulburator de forme si valuri, in toate combinatiile imaginabile: femei carora nu le puteai ghici macar culoarea ochilor pentru ca erau acoperite de valuri negre din cap pana in picioare, tinere in culori tipatoare cu batic asortat, din matase si cu imprimeuri vesele, priviri scrutatoare din partea celor carora le puteai vedea numai ochii, sau broderii chic impodobite cu Swarovski pe croiala cambrata a robelor moderne ce reinventasera portul traditional lasand la vedere doar mainile, de la fetite cuminti, cu ochii plecati, acoperite total in negru, pana la pustoaice dezinvolte si europenizate in port si exuberanta. Un amestec pitoresc care vorbea cel mai convingator despre schimbarile graduale din Turcia moderna, in care femeile au primit dreptul la vot in 1934.
Mi-au mai placut librariile, unde am gasit cam tarziu un Time Out Istanbul si primul exemplar din Intelligent Life - revista pe care urma sa o devorez din priviri, cu nesat, pe drumul de intors. Cafenelele, terasele la inaltime, negustorii de apa, carausii, croaziera pe Bosfor la asfintit si vanzatorii de porumb copt intregesc povestea.
